Monterosa, sezonul 3: Alagna

Deși sunt de părere că sunt prea puține ierni ca să mergi de două ori în același loc, iată-mă a treia oară în Monterosa. Măcar am schimbat valea – din Gressoney în Alagna. Am fost în perioada 23 februarie – 1 martie și am prins una dintre cele mai bune zăpezi din viața mea.

Totuși, nu era prima alegere să ajung din nou în masivul Monterosa. Inițial am vrut Manigod sau Chamonix, doar că ne-am trezit cam târziu și a fost imposibil să găsim o cazare decentă în perioada stabilită. Așa că am ajuns să caut cazare în zona Alagna, unde am dat peste o bijuterie de palazzo construit în 1861 și restaurat de curând. Booking.com ne-a făcut o ofertă greu de refuzat (hehe!), așa că am stabilit cazarea și micul dejun pentru puțin peste 500 de euro (pentru 2 persoane, 6 nopți). Hotelul se numește Relais San Rocco și e în Campertogno, un sătuc la circa 12km de Alagna.

Pe drumuri

Tot din motive de logistică, am decis că cel mai ușor mod de a ajunge la destinație e cu mașina. 2000km dus, tot atât la întors, pe ruta București – Sibiu – Arad – Budapesta – Ljubljana – Trieste – Milano – Campertogno și retur. La dus am stat o noapte în Ljubljana, la întors una în Budapesta.

În Monterosa nu a fost cea mai bună iarnă în 2012-2013. Asta până să ajungem noi. În timp am descoperit că am un noroc de zile mari în ceea ce privește vremea la ieșiri de genul ăsta, aproape de fiecare dată am prins ninsori masive. Nici vara nu e rău, dar asta nu face obiectul site-ului și al articolului de față. Așa că dacă vreți vremea pe care mi-o doresc și eu, pot fi închiriat pentru o sumă modică. Partea mai puțin bună a fost că începând cu intrarea în Croația ne-a nins aproape non-stop. Așa am intrat într-o Ljubljana absolut fantastică și de poveste, aflată sub jumătate de metru de zăpadă. Nimeni nu părea panicat, chiar dacă autostrada avea pe porțiuni destul de lungi cu o jumătate de bandă mai puțin, iar prin oraș drumurile erau sub 10cm de pow.

Că tot suntem la capitolul ăsta, costurile sunt în felul următor:
- vinietă pentru Ungaria – 60 de lei
- vinietă pentru Slovenia (30 de zile) – 30 de euro
- costuri cu autostrăzile în Italia – 70 de euro
- motorina în Ungaria si Slovenia – cam pe acolo, 1.4 – 1.5 E/l
- motorina în Italia – 1.8 – 1.9 E/l, deci faceți plinul în Slovenia

Noaptea de cazare din Ljubljana a fost la Sax Hostel, un loc foarte ieftin și foarte simpatic, în care jazz-ul e personaj principal. Am stat în camera Charlie Parker, pe palier cu Louis Armstrong. Cum Ljubljana e un oraș foarte mic, în 10 minute de plimbare prin nămeți eram deja în centru. Din păcate nu am avut timp pentru mai mult de o cină și încă o plimbare scurtă, eram după 13 ore de stat în mașină și ne mai așteptau încă vreo 10.

A doua zi la 8 și ceva ieșeam din Ljubljana. Ne-a nins sănătos până spre Trieste, apoi din nou când am ajuns la Bergamo și ne-a ținut așa câteva ore bune. Ninsoare grea, cu fulgi mari, care pentru noi însemnau doar motive de bucurie.

Alagna, freeride paradise

Așa se prezintă micul sat din regiunea Valsesia/Aosta. Nu e deloc o promisiune prea mare, pentru că în momentul în care ajungi la Passo Salati vezi zeci de trase excelente. Iar dacă urci și mai sus, la Punta Indren, vezi direct paradisul. Când am ajuns noi nu se vedea mare lucru, pentru că ningea, aceeși ninsoare deasă și grea. Doar că aici ningea de 3 zile aproape fără pauză. Așa că am stat mai mult pe pârtii (vezi harta aici).Cea mai bună primire cu putință!

Pârtia care coboară de la Passo Salati spre Alagna era oficial închisă. Când l-am întrebat pe un tip de la instalații ce înseamnă asta, mi-a spus zâmbind că dacă alagem să coborâm suntem pe cont propriu, în caz de avalanșă. Ne-am uitat la zecile de schiori care se aventurau în hăul necunoscut fix pe pârtia închisă și am zis că “wtf, noi suntem mai fraieri”? Surpriză: powder de jumătate de metru pe pârtie. Speculez că băieții au lăsat special pârtia nebătută pentru că utilajele nu ar fi făcut față, și nu din cauza riscului de avalanșă. Surpiză, însă, și mai mare: powder de 1.5m pe lângă pârtie. A fost prima dată în viață când a trebuit să mă opresc pentru că nu aveam mască pe gură și mă înecam cu zăpada pe care o aruncau schiurile mele. Am reglat problema și am intrat înpoi în powder-pit… Așa am dat două dintre cele mai bune coborâri ale sezonului, în cea mai mare zăpadă în care am schiat vreodată. Freeride paradise? Cu siguranță!

A doua zi am avut cel mai albastru și mai curat cer din lume. Și că am zis “lume”, diferența față de ziua de luni era simțibilă încă de la gondola din sat, unde era o coadă de vreo 20 de minute. La telecabină și mai multă înghesuială – cei mai mulți cu schiuri ultra-late și rocker-ite, rucsaci cu airbag, hamuri și alte acareturi. Și toată lumea rânjind fără rușine sau rezerve.

Ziua de miercuri a început pașnic și s-a terminat cu o nouă ninsoare, în special în zona Alagna. Joi a fost tot cam așa, dar invers – ninsoare și ceață în prima parte a zilei, mai liniște spre după-masă. Iar vineri – bluebird și powder tocat. Unul din lucrurile de făcut într-o zi cu soare e tura completă a domeniului – în cazul nostru din Alagna până la Ostafa/Champoluc și înpoi. O zi întreagă în care nu schiezi de două ori pe aceeși pârtie, și nici nu ajungi chiar pe toate pârtiile. Și chiar dacă e ușoară, nu ratați pârtia C7, Belvedere – o nouă promisiune ținută.

Prețurile pentru ski-pass le găsiți aici, dar fiți atenți la ofertele pe care le fac hotelurile, în special în early și late-season, când puteți găsi skipass-ul inclus în pachetul cazare/masă.

Trasee offpiste

Monterosa e una dintre zonele cu cel mai accesibil si mai vast domeniu de offpiste cu putință. Între Passo Salati/Punta Indren și Staffal, traseele sunt foarte vizibile din gondolă, așa că sunt și primele luate la tocat. Apoi clasicele curbe de nivel de pe lângă pârtii. Dar dacă știi 3-4 ieșiri bune, găsești powder chiar și a doua zi după ce a nins. Iar dacă iei un ghid sau un heli, ajungi din nou în paradis în maxim o oră. În lipsa unui ghid, ne-am mulțumit cu ieșirile vizibile, plus cele câteva pe care le știam de dățile trecute.

Cea mai lungă coborâre offpiste a fost din Colle Bettaforca în Staffal – 900m diferență de nivel. Intrarea în traseu se face chiar de la stația telescaunului, e o curba de nivel spre stânga în direcția de coborâre. Prima parte e o căldare mare, relativ abruptă, dar ușor de schiat, cu mulți bolovani și stânci care pot fi sărite ușor. Urmează un culoar mai îngust, pe care noi l-am prins cu dâmburi și porțiuni cu zăpadă înghețată. Finalul e un drumeag prin pădure care iese în pârtia oficială.

O altă trasă foarte accesibilă este în zona Seehorn/Punta Jolanda. Aici e pădure până destul de sus, drept pentru care zăpada se păstrează foarte bine. Poti lua varianta cea mai vizibilă, pe sub telescaun – o zona destul de scurtă de stâncărie foarte prietenoasă, unde poți da dropuri de 1-2m sau, dacă te țin picioarele, de 5-8-10m. E un loc de joacă perfect.

Varianta care mi-a plăcut cel mai mult a fost cea din culmea dintre Seehorn și Punta Jolanda. Între cele două e o pârtie de legătură, din care poți ieși cam pe la mijloc, exact deasupra pârtiilor. Ai vreo 3-400m diferență de nivel cu zăpadă bună, ceva copaci și nelipsitele stânculițe care pot fi ocolite sau sărite. Un alt loc de joacă foarte bun. Ajuns în pârtie, o traversezi spre dreapta și poți continua prin pădure până la Orsia.

Alte ieșiri ușoare sunt în zona telescaunelor 32 (Pianalunga – Bocchetta), 15 (Alpe Mandria) sau 16 (Bettaforca). Mai multe pe tema asta puteți găsi în excelenta carte Polvere Rosa (30E, se găsește peste tot în zonă). Citind cartea asta m-am decis că trebuie să fac o descindere în zonă pentru schi offpiste exclusiv. Pentru asta, însă, voi avea nevoie de ceva completări ale echipamentului. Că veni vorba despre asta…

Despre ce mai vezi pe pârtie când nu te dai

O vizita în Alagna în special, deși treaba e valabilă pentru tot domeniul Monterosa, te pune la curent cu ce se mai poartă în materie de echipament de schi – haine, accesorii, schiuri, clăpari, legături. Ok, poate pentru unii e un punct de vedere superficial și discuția e subțire, dar nu știu zău dacă e așa. Pentru că ideea generală e să folosești echipamentul potrivit pentru condițiile date. Scandinavii, cred, au o vorbă tare bună: nu există vreme proastă, ci haine nepotrivite. Cu greu pot găsi un context mai potrivit decât schiul pentru zicala asta.

În articolul despre ISPO, Bogdan amintea de brandurile scandinave. Nu am văzut nicicând și nicăieri o densitate mai mare de geci și pantaloni Norrona. Hainele astea se și văd ușor, pentru că arată senzațional de bine. Și, da, știu că sunt foarte scumpe. O altă chestie care mi-a plăcut foarte mult: în zilele cu lumină proastă 90% din schiori și boarderi aveau lentilele de ceață în locul celor de soare.

În ceea ce privește schiurile, în Alagna poți vedea evoluția schiurilor de freeride din ultimii 10-15 ani. Am văzut în activitate Volkl Explosive sau Sanouk (apropo, există @ro de vânzare o pereche nouă), Salomon Scream, Rossi Bandit, Black Crows de acum 5-7 ani, Stoeckli Stormrider Scott Schmidt Pro Model. La un loc cu noul val de rockere: Atomic Bentchetler, K2-uri la greu, Armada JJ, Black Crows Nocta – cred că ăsta e unul dintre schiurile cel mai bine desenate ever. Tot aici e locul în care am văzut cele mai multe schiuri exotice: DPS, Moment, Praxis plus vreo 2-3 pe care nu le-am recunoscut de nici un fel. Cred că mai bine de jumătate din oamenii pe care i-am vazut erau pe schiuri late. Și legături multe de tură, în special Dynafit, sau de freeride touring – Duke, Guardian, Adrenalin.

În zona Alagna, cea cu zonele de offpiste clasice, aproape toți cei care ieșeau din pârtie aveau rucsaci ABS, SnowPulse sau BCA. O parte dintre ei erau cu hamurile puse, iar jos în oraș, la celebra Caffe delle Guide, vedeai oameni care își aranjau la sfârșitul zilei cordelinele, carabinele, colțarii, pioleții și restul de echipament de alpinism de iarnă. E cu totul alta atmosfera decât în resorturile obișnuite – de la case și magazine, până la echipamentul oamenilor. Inclusiv zgomotul de fond e altul – nu se aude muzică, ci eventual vântul și vocile schiorilor.

Aici e unul dintre puținele locuri în care, ca și în Suedia (Are), cei mai mulți ghizi și instructori sunt pe schiuri de freeride – twintip-uri late și rockere. Dacă la ghizi e normal, mai ales cu zăpezile astea, instructorii te pot lua prin surprindere că nu sunt pe niște carve-uri de race.

Pentru când nu te dai

Unul dintre motivele pentru care am ales, în cele din urmă, Monterosa, a fost exact ăsta: cum e când nu te dai? Alagna e un sătuc ca în vederile clasice. Câteva hoteluri mai scumpe sau mai ieftine, câteva bodegi, 2-3 magazine sportive și încă vreo 2-3 cu produse locale, un centru de închirieri și cam asta e tot. Plus, evident, parcări mari, indicatoare din parcare spre gonddolă, multe ghișee deschise la casa de bilete și tot ce mai e nevoie.

Casele sunt din piatră și lemn, într-un stil specific zonei, cu celebrele acoperișuri din dale de piatră, și nu le prea poți deosebi pe cele vechi de cele noi. Nu e nici pe departe perfecțiunea aproape obositoare din Elveția, mai vezi câte un perete cojit, un oblon strâmb, niște lemne în dezordine pe lângă case.

E lume puțină pe străzi, iar conceptul de apres-ski se referă la niște beri sau pahare de vin într-o cârciumioară mică lângă catedrala orașului. Caffe delle Guide e cu siguranță locul de vizitat la sfârșitul zilei, dar mai sunt încă vreo 2-3 în zonă.

Pe pârtie, în bodegile mici, în restaurante, peste tot se mănâncâ foarte bine. Nu aș pleca de acolo fără să încerc “zuppa valdostana”, care nu e tocmai o supă (pâine, varză, puțină supă de legume, brânză toma din plin, date la cuptor) și se poate mânca la fel de bine cu furculița.

Iar Campertogno, localitatea în care am stat noi, face ca Alagna să pară un loc aglomerat și zgomotos. Avem un hotel – cel în care am stat noi, un restaurant – cel în care mâncam noi în fiecare seară, trei baruri, un magazin de prodotti tipici, o școală, o biserică, un semafor pentru porțiunea cu o singură bandă, și un teatru. Un teatru, în cazul în care nu ați citit cu atenție, într-un sat la peste 1000m altitudine, cu nu mai mult de câteva sute de locuitori. Și cea mai proastă acoperire 3G și cele mai încete conexiuni wi-fi din lume. Nu că m-aș plânge.

Cine vrea un loc mai cu petreceri și magazine ar trebui să încerce Champoluc. Nu e vreun Ischgl, dar oferta e mai mare decât în Alagna sau Gressoney.

Ze end?

Nu știu, dar mai degrabă nu. Cum spuneam, aș reveni în Alagna măcar încă o dată, mai pregătit și mai hotărât pentru ski offpiste exclusiv. Până atunci mai am de studiat și de experimentat niște lucruri noi. Vă las cu o galerie extensivă de poze.